Sebastian Grama, ÎN ZONĂ – fragmentIn zona COP-page-001

Îmi era cam frig. Uneori, asta conta. Nu şi acum. Pe lângă teiul din faţa balconului, care mă fixa precum din altă zi. Era modul său de a mă avertiza că totul e în regulă. De obicei, în astfel de perioade, O’Limpia mă căuta, iar Anti mă suna. Habar n‑am cum de făcusem legătura cu lumile acelea dârdâite. În frigider mai era bere, vestigiu al unor expirate vitejii. Mă retrăgeam în colţul meu – la propriu –, în colţul meu de unde aveam la îndemână câteva cărţi, una sau două reviste, calculatorul (pentru care aveam a întinde braţul, ceea ce mi se petrecea rar), medicamentele – puţine şi mereu aceleaşi, fiindcă le săream cu precizie matematică –, telecomanda veche (aproape întotdeauna fără baterie, silindu‑mă să o pocnesc uşor ca să folosească), apoi nenumăratele caiete îngrămădite pe o măsuţă, telefonul şi nişte pixuri. Aşteptam citind, mâzgălind foi, urmărind o informaţie
de ultimă oră (inutilă), asistam la curgerea timpului, cum se îngroşau paginile, cum cerul se înveselea, se cernea, se întuneca. O repetam, era o paranteză, o paranteză în mijlocul oraşului, încercam să evaluez distanţa (variabilă de la minut la minut) care mă separa de cutare sau de cutare individ ori amantă, prezenţe deplasându‑se înnebunite pe străzi, pe coridoare, înghesuite în vehicule sau alegându‑şi o bancă unde să rămână preţ de
un sfert de ceas – într‑un parc. Intimitatea unui parfum aruncat în hărmălaia zonei, fără amestec. În fond, esenţialul (mi‑am zis adesea, impresionând‑o pe O’Limpia,
care punea muzică irlandeză) era să porţi cu tine hiatul oriunde ai fi, hiatul ocrotitor, singura manieră de a te suporta în compania vocilor străine (dovada: la două
mese mai încolo), de a umple cu ele taxiurile şi obsedantele autobuze, voci care se aglomerau în apartamentele ca nişte carapace, unica manieră de a te suporta în
compania stolurilor de îngeri ascunşi în penumbrele din cartiere pe unde ajungeai întâmplător sau pe la geamul din ceafă în momentul în care stingeai (metodic) veioza,
tremurând în continuare de frig. Un ospătar împiedicat a spart un bol de salată. Îl ascultam pe Anti, care îmi povestea ceva despre un lac, imaginându‑mi terasa văzută
în goana maşinii, din micul bulevard, consacrându‑ne cumva secretul prin aceea că n‑avea nimeni cum să‑l bănuiască, Fifil şi Robertino garantând un fir tensionat pe care să ne despachetăm acrobaţiile isterice ori apatice. Să‑ţi fie, deci, foarte frig, în asta, probabil, rezida formula, să‑ţi cari febra cu tine, chemând‑o Helga, tequila ori Aisa, chemând‑o aventură, pasiune, doamnă sau toamnă irosită, să‑ţi împingi amintirile după capriciile
trupului aşezat când în colţul unui dormitor, când în ceaţa unei discuţii la cârciumă, când în amfiteatrele zădărniciei, când pur şi simplu în magazine de unde nu
vrei să cumperi (însă iei un biscuit ori un borcan de suc de roşii ca să nu pari suspect). Frizam desăvârşirea, lipsa ideală de răspuns la permanentele somaţii, admirabila
invizibilitate pentru bunicii de la gardul şcolii, pentru vatmani, clienţi ai caselor de schimb valutar, pentru spectatorii de la cinematecă (pe unde nu mai călcasem de vreo două decenii, din studenţie), pentru copiii care nu mai joacă fotbal decât online, ţăranii care se congelau în pieţe cu sacii de legume sub tarabe, inofensivii drojdieri din scări de bloc sau de pe lângă posturile Trafo, înţelepţii din Rondul Şahiştilor, manifestanţii ultragiaţi,
oamenii‑sendviş din firme de cosmetice ori fetele care te agaţă în grup oferindu‑ţi o brichetă şi o hârtie lucioasă care aterizează în primul coş de gunoi, vecina grăbită,
şefii hapsâni, poltroni sau doar plictisitori, adolescenţii cu mutre copiate din afişe, întregul bestiar fantastic în al cărui centru ne zbăteam fără convingere.
Nu aveam de ce să evit încă un whisky, dar am cerut o marcă diferită. Ca într‑o ficţiune pe care cineva o încropise în vara unui ev paralel, sub crengile unui platan răsărit în asfalt, am recitat un vers din Scève, pe care Anti îl ura cu devotament. Nici nu era obligatoriu să comunicăm, Aisa (iarăşi) cu dunele sale revolute, sănătoasă ca un duş cu acid, misterele de gumilastic ale unor tăceri astăzi fără noimă, Egina târându‑şi naivităţile în cel mai consecvent scepticism, pe insulă, ţâţele Helgăi, ferme, între înotătoarele minţii lui Anti pe când îşi tria substantivele ca să nu cred că mă ia de pavăză pentru nelegiuiri comise ca fiecare dintre noi, şuierul molcom pe dedesubtul adjectivelor tăiate (alcooluri, muncă, sex,
bârfe, alde Robertino), era destul să ne abandonăm clădirilor pe care lifturile de sticlă se întindeau ca margarina pe felia de pâine, să acceptăm o crimă din raţiuni de simetrie, să rânjim trist la nechezatul inorogilor blocând alei, uşi, teorii civice, teologii comerciale, adică să nu mai întreprindem riguros nimic.

This entry was posted in Uncategorized. Bookmark the permalink.