“Armata Salvarii”, de Abdellah Taïa – fragment

            “In mintea mea, realitatea familiei noastre are un foarte pregnant iz sexual, e ca si cum am fi fost cu totii parteneri unii pentru altii, ne amestecam fara incetare, si fara sa ne simtim in vreun fel vinovati. Niciodata sexul, cu oricine il faci, nu trebuie sa fie ceva de care sa te temi. Prin felul in care si-a trait viata, prin placerile si gusturile ei, mama a fost cea care mi-a dat aceasta lectie pe care n-am s-o uit si pe care incerc, cateodata cu naivitate, sa o pun in practica.

            De foarte multe ori noptile de dragoste ale parintilor mei se terminau cu scandal… Parintii mei se certau dupa ce faceau dragoste. Se certau tare. Cu violenta. Intotdeauna aceeasi poveste care se repeta la nesfarsit. O poveste veche care nu avea sa moara niciodata.

            Tipetele mamei mele, isterica, indracita, iesita din minti, ne trezeau in toiul noptii.

           <<Ai sa ma-nnebunesti! Ti-am jurat-o de sute, de mii de ori. Pe tine te cauta, nu pe mine. Pe tine venise sa te vada, nu pe mine. Nu-ti mai aduci aminte? Adevarat? Voia sa-ti propuna sa-l ajuti sa-si cultive pamanturile. Doamne! Dumnezeule! Cat timp o sa mai trebuiasca sa suport toate astea, tot acest chin, acuzatiile astea, aceleasi si aceleasi acuzatii mereu, mereu? Cat traiesc? Nu, nu, nu… M-am saturat, sunt satula, satula… toate au o limita. Nu pot suporta chiar orice, nu pot inghiti orice, nu sunt atat de tare pe cat ma crezi tu. Cati ani iti trebuie ca sa ma crezi? De ce ma obligi intruna sa ma justific? Sa repet, iar si iar, aceleasi lucruri, aceeasi poveste? Nu te-am inselat niciodata, tu stii foarte bine, nici cu el, nici cu altcineva. Vrei sa ti-o jur? Da? Am mai facut-o si alta data, nu-mi pasa daca trebuie s-o fac din nou… Asta vrei? Sa nu te-apropii de mine… Nu… Da-mi pace, am facut tot ce mi-ai cerut. Chiar daca rupul meu iti apartine, n-ai niciun un motiv sa-l torturezi astfel… De ce te indarjesti asa impotriva mea, ce ti-am facut, de fapt? Pana la urma sunt mama copiilor tai, ai uitat?… Fii om cuminte! Aminteste-ti de Dumnezeu, si de Profetul Lui! Toate astea au fost demult, foarte demult, aproape intr-o alta viata… Nici nu-mi mai aduc bine aminte cand, de fapt, si de altfel nici nu conteaza… Sa nu te-apropii de mine… Lasa-ma… Nu, nu cu cureaua, nu esti in stare sa ma bati, o stii prea bine, nu esti genul de om, da-mi drumul… Lasa-ma sa plec… Ajutor! Sa ma ajute cineva!>>

Tocmai se casatorisera. Tata nu era tot timpul acasa. Isi cauta de lucru prin alte parti, in celelalte sate. M’Barka ramanea singura zile de-a randul in casa din Oulad Brahim, nu departe de „gospodaria” cumnatului sau. Nu era prima lor casatorie. Mohamed fusese deja casatorit de trei ori pana s-o cunoasca pe mama. Dar niciuna dintre fostele sale sotii nu-i convenise surorii sale Massaouda, care decidea intotdeauna in ceea ce-l privea. M’Barka era deja vaduva si mama a unei fetite de un an cand Mohamed s-a prezentat in fata tatalui ei sa-i ceara mana. Si unul si altul stiau deja multe despre viata si despre toate capcanele sale. Erau deja incercati in ale dragostei si in problemele ei. Parea ca nimic nu le scapase. Isi doreau acum cu adevarat si pentru totdeauna o familie.

            Intr-o zi, Mohamed s-a intors acasa mai devreme decat ar fi trebuit. Era intr-o zi de souk[1], o zi de miercuri. Se intorsese cu un cos intreg plin cu legume si fructe proaspete, carne rosie si menta. Era fericit, era mandru. Se intorcea acasa, la sotia lui. Castigase bani. Se simtea barbat, barbatul lui M’Barka. Din nefericire pentru el, Saleh, varul mamei, era deja acolo, in propria lui casa. Mai rau : adusese si el un cos cu merinde, plin de dadea pe dinafara.”

va continua…

This entry was posted in Uncategorized. Bookmark the permalink.

Leave a Reply