Despre Identitate

O identitate oscilanta

Malika Mokeddem

M-am nascut pe pamant „francez“. Multa vreme nu am stiut acest lucru. De altfel, nici nu prea era pamant pe acolo. Nu calcam decat pe nisip. Cel al primei dune a ergului occidental, in spatele careia se ridicau haldele singurelor mine de carbuni din Algeria. Un dar pe care l-am primit inaintea petrolului. Aceasta confruntare dintre carbune si nisip este universul  primei perioade a copilariei mele. Ii cunosc toate nuantele: negru si aramiu la apus, cenusiu si auriu la amiaza, noapte si sange la imbratisarea apusului.

Casa noastra era asezata la poalele dunei, in afara satului, marginita de un turn de apa si de ateliere in care forjele pareau sa mocneasca iadul verii de-a lungul anului. Tatal meu era paznicul acelor locuri.

Seful atelierelor era unul dintre putinii francezi cu care aveam ocazia sa ma intalnesc la vremea aceea. Mai tarziu, am inteles ca era de origine spaniola. Ceilati francezi care umblau pe-acolo erau cu totii militari: unii veneau sa se aprovizioneze cu apa dulce, pentru ca cea din sat era salcie. Incercau sa ma imblanzeasca, oferindu-mi bomboane. Dar zvonurile ca multi dintre ei ar fi violatori au ajuns si pana in asezarea noastra izolata. Nu stiam ce inseamna violul. Insa disperarea pe care o citeam in ochii femeilor era de ajuns sa te faca precaut. Nu cedam in fata dulciurilor pe care mi le ofereau.

Alti militari treceau in grupuri, precedati de un zgomot de ghete care ne punea in alerta. Urmati de diverse convoaie, transformau flancul dunei in camp de instructie. Transpirati in castile lor, atunci cand erau loviti din plin de canicula, inhamati pana la dinti, cu tancurile care strapungeau pamantul intr-un siaj de praf, ne ofereau spectacolul ciudat al unui razboi in care inca nu existau dusmani. Exploziile grenadelor ne amenintau timpanele.

Bubuiturile detonatoarelor, apoi eructatiile altor tunuri faceau duna sa fiarba si ne lasau cu gura cascata. Apocalipsa atingea apogeul o data cu sosirea parasutistilor si a elicopterelor.

Aceasta este prima mea amintire legata de razboiul din Algeria.

O dată pe saptamana, bunica si cu mama duceau toti copiii la hammam. Mergeam de-a lungul dunei, pana in sat, ocolind cartierul minerilor si chiar si cartierul evreiesc. In aburii baii, familiile evreiesti si arabe se regaseau in aceeasi nuditate. Vorbindu-si in aceeasi limba, femeile isi incredintau grijile si isi frecau spatele unele altora, intr-un abandon total. Copiii se jucau stropindu-se intre ei si explorand trupurile care ii inconjurau cu o candoare cum numai ei au.

Mellahul (cartierul evreiesc) era atasat ksarului arab. Exceptand intimitatea provocata de ritualul imbaierii, numai necesitatile legate de comert ii apropiau pe evrei de arabi. Cu toatea acestea, comunitatea evreiasca salasluia in colturile acestea din negura timpului. „Inaintea invaziei arabe”, isi spuneau cu infatuare „cei mai eruditi” dintre membrii lor. Cu o determinare similara geloziei, religiile au urmarit fara incetare sa tina in frau o eventuala armonie a relatiilor dintre evrei si arabi, reducandu-le la o toleranta invecinare.

Bunica mea incarneaza magia copilariei mele. Inca dinainte de a merge la scoala si de a incepe sa citesc, ii datorez revelatia puterii cuvintelor, a incarcaturii lor critice si subversive, a sensibilitatii prozodiei lor. Nomada de felul ei, a fost condamnata la sedentaritate, la o varsta inaintata. Spunea ca nemiscarea orasenilor, a satenilor, era de fapt capcana mortii care le-a prins picioarele. Nu-i mai ramaneau decat cuvintele pentru a-si regasi potecile, preocuparile de demult, mitologia nomada. Tinea cuvantari asemeni unei exilate ingrijorata sa transmita trecutul, memoria nomada aflata pe cale de disparitie. Poeta, povestitoare, o iscusita vindecatoare, vrajitoare cand si cand, o femeie a verbului. Asa era. Se tragea din acei strabuni despre care Hampâté Bâ scria: « In Africa, moartea unui batran este ca o biblioteca care arde ».

Bunica mea nu a incetat sa-mi povesteasca despre plecarile, sosirile, farsele ei, despre arealele peregrinarilor…. Dar mai mult decat povestile si povestirile ei, in mine rezonau replicile intepatoare care legitimau descendenta noastra. Cum sa-mi ignor stramosii, locuita fiind de o asemenea constiinta? Mai tarziu, mi-am ras de inselatoriile din manualele scolare care o pretindeau a fi galeza.

Razboiul tocmai incepuse pe cand bunica mea ma insotea la scoala « Republicii. » Impreuna cu ea am strabatut prima oara cartierele franceze. Odata poarta scolii inchisa in urma ei, m-am simtit intr-o lume total straina. Eram o mana de copii algerieni. Probabil ca paream complet pierduta, din moment ce invatatoarea blonda, inalta, cu ochi albastri, m-a luat de mana dupa ce i-a asezat in banci pe elevii francezi si m-a pus in prima banca, in fata catedrei. Acest suflet frumos a marcat inceputul scolarizarii mele. Si am avut fericirea de a avea parte de el pe parcursul a trei ani. Faptul ca mi-a acordat bunavointa sa mi-a indepartat teama. Aceasta apreciere nesperata ma ridica in centrul atentiei celorlalti elevi si ma incuraja sa patrund in lumea lor, sa-mi croiesc un loc al meu. Mi-am tinut rasuflarea cand mana ei a cuprins-o pe-a mea, ghidand-o pentru a trasa primele litere pe caiet. La indemnul zambetului si al privirii ei s-a nascut in mine si a crescut setea de nestins pentru invatatura.  Pentru asta puneam la bataie acte de adevarata bravura.

Mai tarziu, cand am asistat la abuzurile armatei din strada ajungeam la ea plina de o furie pe care cu greu o ascundeam. Ea incerca sa ma linisteasca si imi spunea: « Am vazut, Malika, am vazut. Dar stii, Algeria va fi independenta maine, poimaine, in cateva luni, este inevitabil. Aici este razboiul tau – si in timp ce spunea asta lovea cu pumnul pupitrul –,  pe care va trebui sa-l castigi. Si vei vedea ca te vei razvrati impotriva alor tai chiar. Scoala este salvarea ta. Sa nu renunti niciodata! ». M-am dus sa caut un dictionar pentru a intelege semnificatia cuvantului inevitabil.

Scoala a devenit refugiul meu.

continuare…

Intr-o scoala a Republicii Franceze nu se preda limba araba. Astfel, franceza a ramas  limba mea materna.

In scurt timp mi-am facut doua prietene, Sarah Ben Yetto, frantuzit in Benito, si Gisèle San Juan. Cu Sarah am putut sa merg in sfarsit in cartierul evreiesc. Caldura cu care m-a primit mama ei si bucuria de a o revedea au tesut intre noi, cu timpul, o afectiune deosebita, care pentru mine a devenit un reper in aceasta oaza  izolata, in contrast cu nisipul si carbunele.

Incercam, in schimb, sa pastrez distanta fata de familia Giselei, caci mama ei nu rata niciodata ocazia de a-si manifesta ostilitatea fata de mine. Nu putea concepe ca o ˝femeiusca˝ sa fie prima din clasa: « S-a intors lumea cu josul in sus, pe cuvantul meu! » Dar replicile dure ale Giselei ma razbunau pe loc. Apoi prietena mea risipea adevarate comori de bunatate pentru a indrepta aceste jigniri. In timp, glumele si farsele noastre ne-au protejat de acrelile doamnei San Juan. Ii intorceam spatele acelui cerber cand plecam la scoala sau cand ne lasam prada dorintei de a hoinari prin cartier. Admiram casele mari, cu gradini inflorite. Florile ma fascinau. Nu intelegeam de ce eram privata de asemenea frumuseti, desilocuiam la doi pasi de locurile acestea.

Magnetismul acestui orasel lenes si frematator totodata punea stapanire asupra pasilor nostri. In apropierea haldelor miniere traiau izolati francezii decazuti moral si social. Aproape la fel de saraci ca si familia mea, acestia veneau din Sicilia, Sardinia, Malta, Spania…. Prin ferestrele larg deschise evadau mii de arome si aburi. Cantecele in limbi diferite ale femeilor se incrucisau. Cateodata vibratiile cantecelor le copleseau vocile, sfidau cutezanta, veselia sau nostalgia. Dar imediat tacerea era inabusita de rasete voioase. Acest cartier se numea Pourini. Posesorii « vilelor » ii spunea Cartierul Putred. Cu siguranta praful de carbune care-l acoperea nu era singurul motiv al acestei denumiri.

Nici Sarah, nici Gisele nu m-au insotit vreodata prin acest cartier al osanditilor soartei, care facea legatura intre casa mea si oras. Eu nu ma formalizam fata de ele. Ma indoiam ca le era teama de vagabonzi sau de violatori arabi.  Imi spuneam ca, macar asa, nu vedeau conditiile in care traiesc. Pentru propria mea mama, evreica insemna o insulta si asta era de ajuns ca amaraciunea mea sa dispara. Gisele si Sarah ma lasau intotdeauna in dreptul ultimelor case franceze. Si astfel, locul meu de bastina s-a transformat intr-o carantina.

Violentele provocate de razboi alimentau revolta mea impotriva nedreptatilor si discriminarii, atat in exterior, cat si in interiorul familiei mele. Imi ascuteau simtul critic si ma impingeau tot mai mult spre lumea cartilor care ma ajutau sa deslusesc haosul acestei lumi, pe de o parte, si sa evadez din el, pe de alta.

Deseori, la sfarsitul anilor ‘50, militarii veneau sa forteze usa bordeiului nostru, sa ne-arunce afara in toiul noptii, in frig, iarna, sa-si apropie tortele de fetele noastre uimite, sa-l loveasca pe tata inainte de a-l ridica. Innebunita de furie, imi inchipuiam ca ma alatur rezistentei, ca devin o eroina a eliberarii. Eram, din pacate, prea mica! Daca eram adolescenta, as fi facut-o. Dorinta de a scapa din menghina familiei se confunda, bineinteles, cu acest imbold.

Si, totusi, chiar si in timpul celor mai dure persecutii ale armatei, niciodata nu am cazut prada urii, nici nu am cedat amalgamului acelei perceptii monolitice care se numeste astazi colectivitate. Haosul ma obliga la discernamant. Iar apoi, admiratia si afectiunea pentru oameni din alte tabere au instalat definitiv pacea in « fortareata mea interioara ». In sufletul meu, cuvinte ca ˝evreu˝, ˝arab˝, ˝francez˝ semnificau convietuirea in acest sat ale carui pietre, reziduuri si grote le cunosc pe dinafara. O topografie iremediabil scindata in trei clasificari interdependente:  religiile, ˝rasele˝ si clasele sociale.

Strabatand cartiere diferite, observam, judecam oamenii in functie de  comportamentul lor, de ceea ce le curgea prin vine.  In nici un caz insa, nu in functie de apartanenta la un grup sau altul. Aluziile pe care le prindeam din zbor deveneau verdicte in mintea mea. Asemenea pietricelelor lui Tom Degetel, cuvintele incepeau sa puna in lumina cercetarile mele.

Identitatea oscilanta incepuse sa prinda viata.

In cele din urma, ne-am dobandit independenta, fara sa inteleg de ce am rascumparat-o cu pretul plecarii Celorlalti. A familiei Benito si a Giselei.  De ce au fost confundati cu nedreptatile razboiului, ale militarilor? In desert nu erau colonialisti. Erau doar cateva cadre in administratia minelor, dar marea majoritate a acelor oameni erau de conditie modesta. O data cu acest exod masiv se insinua nelinistea, banuieli inca confuze de bucuria fulguranta a independentei.

La momentul acela, in ‘62, numai 10% dintre copii erau scolarizati, majoritatea baieti. A fost un mic miracol ca m-au primit si pe mine. Scolarzarea a devenit obligatorie pentru ambele sexe. Totodata, studiul Coranului a devenit obligatoriu in cadrul scolilor ˝Republicii algeriene democrate si populare˝, unde arabizarea a fost redusa la un proces de islamizare. Dintr-o singura lovitura au ucis laicitatea si au semanat germenii care aveau sa izbuneasca in aceasta tara trei decenii mai tarziu.

Cu timpul, am asistat ingrozita la transformarea cursurilor de araba atat de asteptate in predici radicale. La o cretinizare programata a invatamantului de catre o ginta militara care a inteles sa reduca la tacere putinii intelectuali algerieni – singurii francofoni din istoria tarii – capabili sa-i conteste.  Aceasta grupare militara va insufla adeptilor islamismului expresia hizbe França, prin care francofonii din partidul francez erau ridiculizati si pe care ii vor considera adeptii lui Satan.

Si acesta nu e cel mai mic paradox al tarii asteia pentru ca, datorita scolarizarii masive, Algeria a dat pe parcursul celor treizeci de ani de independenta mai multi francofoni decat in cei trei sute de ani de colonialism.

Un alt cusur al  regimului algerian a fost  sa falsifice, cu de la sine putere, manualele scolare, sa ne falsifice identitatea si sa lase prada uitarii bucati intregi ale istoriei. Pretindeau ca poporul nostru este exclusiv arabo-musulman!  Cati dintre ei sunt decendentii turcilor, daca ne gandim cronologic doar la cei mai recenti invadatori inainte de francezi? Fara sa-i amintesc pe stramosii nostri berberi si cei treizeci la suta dintre algerieni care se revendica a fi berberi si inca perpetueaza limba.

In timpul cursurilor de araba, stateam cu cate o carte deschisa pe genunchi, sub banca. O carte in alta limba, a asa zisului ex-ocupant, in franceza. Puteau fi carti traduse. Ce importanta avea? Numai in preajma scriitorilor ma puteam salva de dogme, de acea spalare a creierului. Numai aceasta limba straina putea sa imbratiseze si sa adapteze dezradacinarea mea. Ma ajuta sa prefac claustrarile mele in papusi rusesti: familia, religia, tinutul, geografia acestui loc care le includea pe toate, atat de blamatul desert.

De-acum puteam sa citesc pe saturate. Era singura mea libertate. Si inca ce libertate! Nimeni in preajma mea nu putea controla ce citeam. Cartile imi luminau framantarile, ma salvau de la naufragiul celor patru luni de vacanta, de plictiseala. Imi structurau gandirea, o hraneau, o transformau in vehementa, tenacitate, rezistenta.

Cartile erau spatiul in care respiram, in care evadam din carcera universului meu. Citeam frecvent si asta m-a smuls din sanul unei familii si a unei societati sufocante, din moravurile unei lumi invechite.

Cunoasterea a fost primul exil. Dincolo de frontierele ei m-am eliberat.

In O pasiune in mijlocul desertului, Balzac scria : ˝ In literatura desertului gasim totul si nimic… Este Dumnezeu singur, fara oameni…˝

Pentru mine, desertul semnifica scriitorii fara Dumnezeu. Adica nici unul. Atatea dezastre erau intiparite pe retina mea si in gandurile mele, incat salvarea sau pacea nu puteau veni din desert. Identificam desertul cu traumele indurate, cu conceptia injositoare asupra femeii. Cu pierderea legaturilor familiale – mai putin cu a bunicii, bineinteles. Absorbita de lectura, simteam adesea ca ma priveste. Recunosteam reflexia ochilor ei, aceeasi pe care o avea cand se ruga. Traiam acel sentiment de indepartare a celuilalt, de armonizare a acestuia cu o lume pe veci straina. Consimteam diferenta. Aveam senzatia coplesitoare a regasirii unei mari complicitati mai degraba in acest abandon decat intr-un santaj afectiv oarecare sau o tentativa de dominare a ei. Departe de pretentiile trufase ale similarului de peste tot.

Luciditatea este o arma cu doua taisuri.

In cele din urma, am ajuns sa constat cu groaza: independenta unei tari nu are nimic de-a face cu libertatea individului. Nu-mi ramanea decat s-o cuceresc pe-a mea proprie, sa o smulg parintilor mei, sa rup camasa de forta a traditiei. Imi reveneau obsedant in minte imbarbatarile invatatoarei mele, constienta fiind de pertinenta si cruzimea lor.

Manate de adolescenta, transformarile corpului meu ma puneau in pericol si ma obligau sa infrunt lacomia din privirea barbatilor.

Dupa moartea bunicii am ramas orfana. Parintii mei isi manifestau dorinta de a ma casatori, devenind, astfel, cei mai periculosi dusmani ai mei. Tentativele lor au esuat. Prapastia dintre noi se adancea vazand cu ochii.

Astfel, singuratatea a devenit una dintre primele mele victorii, construita pe batalia pentru propria-mi existenta si dorinta de a nu mai fi considerata inferioara doar pentru ca sunt femeie si fac parte dintr-o familie. Voiam sa fiu aparte, un intreg.

va continua…

22 Responses to Despre Identitate

  1. BennyLlewell says:

    I see your site needs some fresh & unique content. Writing manually is time consuming, but there
    is solution for this hard task. Just search for – Miftolo’s
    tools rewriter

  2. Hello! I’m at work surfing around your blog from my new iphone 3gs!
    Just wanted to say I love reading through your blog and look
    forward to all your posts! Carry on the great work!

  3. My brother suggested I would possibly like this
    website. He was once totally right. This publish actually
    made my day. You can not consider simply how a lot time I had
    spent for this info! Thank you!

  4. Kelpriodype says:

    Amoxicillin Side Affects Cialis 20mg Price Cialis Prix Doctissimo

  5. Kelpriodype says:

    Get Wellbutrin Xl No Prescription buy cialis Where To Buy Cialis Yahoo

  6. Kelpriodype says:

    Cialis Effet Secondaire viagra Free Overnight Viagra Shipping

  7. Kelpriodype says:

    Viagra Oder Cialis Erfahrung buy viagra Messes Edh On Amoxicillin

  8. Kennbiom says:

    Mail order isotretinoin mastercard cialis Viagra 25 Mg 4 Tabl

  9. ChasJany says:

    Zithromax Drugs viagra Cialis Lo Mejor

  10. Kelpriodype says:

    Cialis 20mg Erfahrungsberichte viagra online Buy Real Bentyl With Free Shipping

  11. ChasJany says:

    Propecia Pelo generic viagra Propecia Aldactone

  12. Kennbiom says:

    Buy Flagyl Online cialis online Propecia En Ligne 1mg

  13. Kennbiom says:

    Propecia Chicago viagra Antibiotic Cephalexin Sweating

  14. ChasJany says:

    Generic Levaquin Website Low Price Amex Shop cialis price Zithromax Flu

  15. Kelpriodype says:

    Cialis Generico Esiste viagra Viagra Rezeptfrei

  16. ChasJany says:

    Farmacia Lugano Cialis cialis Cialis Pills Aust

  17. Kelpriodype says:

    Canadain Drugs buy viagra online Where Can I Buy Cialis Professional

  18. 86Evelyn says:

    I see you don’t monetize your blog, don’t waste your traffic, you can earn additional bucks every month because you’ve got high quality content.

    If you want to know what is the best adsense alternative, type in google: adsense alternative Mertiso’s tips

  19. Johne806 says:

    What is the website that means it is easy to understand podcasts and blog sites? I don’t get an iPod, does that make any difference? . abekbkgeegbb

  20. Hey there would you mind sharing which blog platform you’re working with?
    I’m looking to start my own blog in the near future but I’m having
    a tough time choosing between BlogEngine/Wordpress/B2evolution and Drupal.
    The reason I ask is because your design seems different
    then most blogs and I’m looking for something completely unique.
    P.S Sorry for getting off-topic but I had to
    ask!

  21. Write more, thats all I have to say. Literally, it seems
    as though you relied on the video to make your point. You obviously know what
    youre talking about, why throw away your intelligence on just posting videos to your blog when you
    could be giving us something informative to read?

Leave a Reply

Your email address will not be published.