Familia Rainbirds, de Janet Frame (traducere de Julia Kretsch) – fragment

Pescăruși cu aripi de gheață au coborât la el, picioarele lor roșii strălucind ca rubinele, ghearele lor – rubine încleștate, ce reflectau o lume roșie și verde, o lume de lumină și întuneric; tundra – „o regiune arctică neroditoare, cu solul înghețat“. Petrol și noroi; și pământul cerut luptându-se contra strigătului prin care e cerut. Cine mă deține? Cine este primul deținător, unde este originea disputei posesiunii?
El s-a gândit așa: Voi muta televizorul într-o altă cameră pe timpul iernii. Iarna în Noua Zeelandă nu este așa cum obișnuia să fie acasă. Acasă? Tărâmul ăsta pretins pe care eu nu l-am pretins niciodată și din care totuși mi se dă o parte, aici unde se va construi o fabrică, și garaje, cimitire pentru mașini la mâna a doua și rable, deja steagurile flutură verde și albastru și galben, într-un festival al mașinilor, iar mirosul de ulei plutește peste tărâmul revendicat. Curând, tancurile petroliere se vor târî prin port, canistre ca niște cratițe uriașe vor apărea în jurul golfurilor albastre, picioarele noastre vor avea pete negre acolo unde petrolul și noroiul va curge, iar sinusul din craniul nostru va fi alb precum smântâna, obișnuit în frigul obișnuit; oamenii mor.
Atunci ușile se balansară. Erau din fier, cu o potcoavă norocoasă bătută în cuie de una dintre ele, potcoava lui Lucky Lady sau a lui Delphinium, ambii cai câștigători în dubla de sâmbătă; toate fotografiile alea din ziare cu oamenii distinși ai țării, crescătorii de cai, crescătorii lui Lucky Lady, Delphinium, Peter’s Oracle: femei neînfricate în costume și cu pălărie, cu chipuri conservate: faimoasele crescătoare de cai de rasă.
Capul îi vâjâia, gonind, înclinat de durere. Durere bătută în cuie precum potcoava din ușa de fier care se deschidea și se închidea, în timp ce Programul pentru Natura Sălbatică, girafele, îi zgâriau ochii, traversând ecranul în pace, lăsând urme în iarba înaltă, argintie.
Și atunci el se întrebă: Cine mă va revendica? Mama mea zace moartă în stația de metrou Balham, alături de alți trei sute de oameni, un grup luminos în întuneric, niciodată găsită sau căutată sau revendicată. Oh, Lucky Dunedin Harbour, apa norocoasă de la gura peninsulei. Oh, apă norocoasă; Lucky Lady, Peter’s Oracle, Delphinium, Larkspur, pinteni la cursele de cai și la cap, pinteni de fier, ușă de fier, poartă mare de fier legănându-se înainte și încoace pentru a revendica ultimul joc, rânduiți, asemenea lumii din interiorul rubinului.
Alungă pescărușii, dar ei se înghesuiau asupra chipului său, desfăcându-și aripile de gheață. Un pinten de ciocârlie, un delfin crescu, înalt, singur, de un albastru închis, pe tărâmul revendicat. Nu era drept să mori. Cum putea cineva să moară fără să revendice viața când încă mai exista timp?

This entry was posted in Uncategorized. Bookmark the permalink.