Kamel Daoud, Cazul Meursault, contraanchetă – fragment

 

Daoud COP1Astăzi, M’ma este încă în viaţă.
Nu spune nimic, deşi ar putea povesti o grămadă de lucruri. Spre deosebire de mine, care, oricât aş încerca să meditez îndelung asupra acestei poveşti, nu îmi amintesc
aproape nimic.
Vreau să spun că este o istorie veche de mai bine de o jumătate de veac. Pe atunci s‑a vorbit mult despre cele întâmplate. Oamenii încă îşi aduc aminte de ea, dar pomenesc
un singur mort – cu neruşinare, aş spune eu –, când, de fapt, au fost doi morţi. Da, doi. Te întrebi care este motivul acestei scăpări? Primul a ştiut să spună atât de bine
povestea, încât crima lui a fost uitată, pe când al doilea era un sărman neştiutor de carte pe care Dumnezeu l‑a plămădit, se pare, doar ca să primească un glonte şi să se întoarcă înapoi în pământ, un anonim care nu a mai avut timp să primească un nume.
Îţi spun de la bun început, ca să ştii: al doilea mort, cel care a fost ucis, este fratele meu. Nu ne‑a mai rămas nimic.
Am rămas doar eu ca să vorbesc în locul lui, în barul ăsta unde aştept să primesc condoleanţe din partea celor care nu o vor face niciodată. N‑ai decât să râzi, este unul dintre ţelurile mele: să încerc să vând din nou tăcerea din culise unei săli goale. Este unul dintre motivele pentru care am învăţat să vorbesc şi să scriu în limba asta; ca să vorbesc în
locul unui mort, să îi duc gândurile mai departe. Ucigaşul a devenit celebru, iar povestea lui este prea bine scrisă ca să îmi treacă prin cap să o copiez. Este scrisă în limba lui.
De aceea am să procedez la fel cum am făcut după dobândirea independenţei acestei ţări: o să iau pietre din vechile case ale coloniştilor, una câte una, şi o să‑mi construiesc o
casă, o limbă a mea. Cuvintele şi expresiile ucigaşului sunt proprietatea mea nerevendicată de urmaşi. De altfel, ţara întreagă este presărată cu vorbe care nu mai aparţin nimănui,
pe care le zăreşti scrise pe vitrinele vechilor magazine, în cărţi îngălbenite, pe chipuri sau metamorfozate de către creolii ciudați creați de decolonizare.
A trecut mult timp de când ucigaşul a murit şi prea mult timp de când fratele meu a încetat să mai existe, dar nu și pentru mine. Ştiu, eşti nerăbdător să îmi pui genul acela
de întrebări pe care le detest, dar îţi cer să mă asculţi cu atenţie, aşa o să înţelegi. Nu este o întâmplare obişnuită.
Este finalul unei poveşti care merge pe fir înapoi, spre începuturile ei. Da, ca un banc de somoni desenat cu creionul.
Ca mai toată lumea, trebuie să fi citit istoria asta aşa cum a povestit‑o bărbatul care a scris‑o. Scrie atât de bine, încât cuvintele par pietre tăiate de rigoarea însăşi. Eroul
tău era foarte sever cu nuanţele, aproape că le obliga să fie matematice. Calcule infinite bazate pe pietre şi minerale.
Ai observat felul în care scrie? Pare că recurge la arta poemului ca să vorbească despre un foc de armă! Lumea lui este curată, cizelată de puritatea dimineţii, precisă, lină,
conturată de arome şi orizonturi. Este întunecată numai de „arabi”, obiecte neclare şi nepotrivite, venite “din alte timpuri”, asemenea unor fantome sosite pe aripile cântului
de fluier, ca să înţeleagă toată lumea. Gândesc că se săturase să bată pasul pe loc într‑o ţară care nu‑l voia nici viu, nici mort. Crima pe care a comis‑o seamănă cu moartea unui
amant dezamăgit de ţinuturile pe care nu le poate stăpâni. Cât o fi suferit, sărmanul! Să fii copilul unui loc care nu ţi‑a dat naştere!
Am citit şi eu versiunea lui despre cele întâmplate. Ca şi tine, ca atâtea alte milioane de oameni. Încă de la început, se înţelege totul: el purta numele unui bărbat, pe când
fratele meu, pe cel al unui accident. Putea foarte bine să‑l numească „Ora două după‑amiaza”, aşa cum celălalt şi‑a poreclit negrul „Vineri”. Un moment al zilei, în locul unei zile a săptămânii. Ora două după‑amiaza ar fi fost bine.
Adica Zoudj în arabă, cei doi, duo‑ul, el şi cu mine, gemeni nebănuiţi într‑un fel, pentru cei care cunosc povestea acestei poveşti. Pe scurt, un arab, tehnic vorbind, o iluzie care
a trăit două ore şi care a murit în şaptezeci de ani fără întrerupere, chiar şi după propria‑i înmormântare. Parcă ar 10 Kamel Daoud fi pus în spatele unei bucăți de sticlă: chiar şi mort, ucis, lumea nu încetează sa‑l numească pe fratele meu Zoudj cu ajutorul unui cuvânt format dintr‑un curent de aer şi două ace de ceasornic, iar el își joacă la nesfârşit propria moarte, zămislită de un glonte tras de un francez care nu ştia ce sa facă din ziua aia şi din restul lumii pe care o purta în cârcă.

This entry was posted in Uncategorized. Bookmark the permalink.