O identitate oscilanta. Partea a II-a

Malika Mokeddem

continuare…

Intr-o scoala a Republicii Franceze nu se preda limba araba. Astfel, franceza a ramas  limba mea materna.

In scurt timp mi-am facut doua prietene, Sarah Ben Yetto, frantuzit in Benito, si Gisèle San Juan. Cu Sarah am putut sa merg in sfarsit in cartierul evreiesc. Caldura cu care m-a primit mama ei si bucuria de a o revedea au tesut intre noi, cu timpul, o afectiune deosebita, care pentru mine a devenit un reper in aceasta oaza  izolata, in contrast cu nisipul si carbunele.

Incercam, in schimb, sa pastrez distanta fata de familia Giselei, caci mama ei nu rata niciodata ocazia de a-si manifesta ostilitatea fata de mine. Nu putea concepe ca o ˝femeiusca˝ sa fie prima din clasa: « S-a intors lumea cu josul in sus, pe cuvantul meu! » Dar replicile dure ale Giselei ma razbunau pe loc. Apoi prietena mea risipea adevarate comori de bunatate pentru a indrepta aceste jigniri. In timp, glumele si farsele noastre ne-au protejat de acrelile doamnei San Juan. Ii intorceam spatele acelui cerber cand plecam la scoala sau cand ne lasam prada dorintei de a hoinari prin cartier. Admiram casele mari, cu gradini inflorite. Florile ma fascinau. Nu intelegeam de ce eram privata de asemenea frumuseti, desi locuiam la doi pasi de locurile acestea.

Magnetismul acestui orasel lenes si frematator totodata punea stapanire asupra pasilor nostri. In apropierea haldelor miniere traiau izolati francezii decazuti moral si social. Aproape la fel de saraci ca si familia mea, acestia veneau din Sicilia, Sardinia, Malta, Spania…. Prin ferestrele larg deschise evadau mii de arome si aburi. Cantecele in limbi diferite ale femeilor se incrucisau. Cateodata vibratiile cantecelor le copleseau vocile, sfidau cutezanta, veselia sau nostalgia. Dar imediat tacerea era inabusita de rasete voioase. Acest cartier se numea Pourini. Posesorii « vilelor » ii spunea Cartierul Putred. Cu siguranta praful de carbune care-l acoperea nu era singurul motiv al acestei denumiri.

Nici Sarah, nici Gisele nu m-au insotit vreodata prin acest cartier al osanditilor soartei, care facea legatura intre casa mea si oras. Eu nu ma formalizam fata de ele. Ma indoiam ca le era teama de vagabonzi sau de violatori arabi.  Imi spuneam ca, macar asa, nu vedeau conditiile in care traiesc. Pentru propria mea mama, evreica insemna o insulta si asta era de ajuns ca amaraciunea mea sa dispara. Gisele si Sarah ma lasau intotdeauna in dreptul ultimelor case franceze. Si astfel, locul meu de bastina s-a transformat intr-o carantina.

Violentele provocate de razboi alimentau revolta mea impotriva nedreptatilor si discriminarii, atat in exterior, cat si in interiorul familiei mele. Imi ascuteau simtul critic si ma impingeau tot mai mult spre lumea cartilor care ma ajutau sa deslusesc haosul acestei lumi, pe de o parte, si sa evadez din el, pe de alta.

Deseori, la sfarsitul anilor ‘50, militarii veneau sa forteze usa bordeiului nostru, sa ne-arunce afara in toiul noptii, in frig, iarna, sa-si apropie tortele de fetele noastre uimite, sa-l loveasca pe tata inainte de a-l ridica. Innebunita de furie, imi inchipuiam ca ma alatur rezistentei, ca devin o eroina a eliberarii. Eram, din pacate, prea mica! Daca eram adolescenta, as fi facut-o. Dorinta de a scapa din menghina familiei se confunda, bineinteles, cu acest imbold.

Si, totusi, chiar si in timpul celor mai dure persecutii ale armatei, niciodata nu am cazut prada urii, nici nu am cedat amalgamului acelei perceptii monolitice care se numeste astazi colectivitate. Haosul ma obliga la discernamant. Iar apoi, admiratia si afectiunea pentru oameni din alte tabere au instalat definitiv pacea in « fortareata mea interioara ». In sufletul meu, cuvinte ca ˝evreu˝, ˝arab˝, ˝francez˝ semnificau convietuirea in acest sat ale carui pietre, reziduuri si grote le cunosc pe dinafara. O topografie iremediabil scindata in trei clasificari interdependente:  religiile, ˝rasele˝ si clasele sociale.

Strabatand cartiere diferite, observam, judecam oamenii in functie de  comportamentul lor, de ceea ce le curgea prin vine.  In nici un caz insa, nu in functie de apartanenta la un grup sau altul. Aluziile pe care le prindeam din zbor deveneau verdicte in mintea mea. Asemenea pietricelelor lui Tom Degetel, cuvintele incepeau sa puna in lumina cercetarile mele.

Identitatea oscilanta incepuse sa prinda viata.

In cele din urma, ne-am dobandit independenta, fara sa inteleg de ce am rascumparat-o cu pretul plecarii Celorlalti. A familiei Benito si a Giselei.  De ce au fost confundati cu nedreptatile razboiului, ale militarilor? In desert nu erau colonialisti. Erau doar cateva cadre in administratia minelor, dar marea majoritate a acelor oameni erau de conditie modesta. O data cu acest exod masiv se insinua nelinistea, banuieli inca confuze de bucuria fulguranta a independentei.

La momentul acela, in ‘62, numai 10% dintre copii erau scolarizati, majoritatea baieti. A fost un mic miracol ca m-au primit si pe mine. Scolarzarea a devenit obligatorie pentru ambele sexe. Totodata, studiul Coranului a devenit obligatoriu in cadrul scolilor ˝Republicii algeriene democrate si populare˝, unde arabizarea a fost redusa la un proces de islamizare. Dintr-o singura lovitura au ucis laicitatea si au semanat germenii care aveau sa izbuneasca in aceasta tara trei decenii mai tarziu.

Cu timpul, am asistat ingrozita la transformarea cursurilor de araba atat de asteptate in predici radicale. La o cretinizare programata a invatamantului de catre o ginta militara care a inteles sa reduca la tacere putinii intelectuali algerieni – singurii francofoni din istoria tarii – capabili sa-i conteste.  Aceasta grupare militara va insufla adeptilor islamismului expresia hizbe França, prin care francofonii din partidul francez erau ridiculizati si pe care ii vor considera adeptii lui Satan.

Si acesta nu e cel mai mic paradox al tarii asteia pentru ca, datorita scolarizarii masive, Algeria a dat pe parcursul celor treizeci de ani de independenta mai multi francofoni decat in cei trei sute de ani de colonialism.

Un alt cusur al  regimului algerian a fost  sa falsifice, cu de la sine putere, manualele scolare, sa ne falsifice identitatea si sa lase prada uitarii bucati intregi ale istoriei. Pretindeau ca poporul nostru este exclusiv arabo-musulman!  Cati dintre ei sunt decendentii turcilor, daca ne gandim cronologic doar la cei mai recenti invadatori inainte de francezi? Fara sa-i amintesc pe stramosii nostri berberi si cei treizeci la suta dintre algerieni care se revendica a fi berberi si inca perpetueaza limba.

In timpul cursurilor de araba, stateam cu cate o carte deschisa pe genunchi, sub banca. O carte in alta limba, a asa zisului ex-ocupant, in franceza. Puteau fi carti traduse. Ce importanta avea? Numai in preajma scriitorilor ma puteam salva de dogme, de acea spalare a creierului. Numai aceasta limba straina putea sa imbratiseze si sa adapteze dezradacinarea mea. Ma ajuta sa prefac claustrarile mele in papusi rusesti: familia, religia, tinutul, geografia acestui loc care le includea pe toate, atat de blamatul desert.

De-acum puteam sa citesc pe saturate. Era singura mea libertate. Si inca ce libertate! Nimeni in preajma mea nu putea controla ce citeam. Cartile imi luminau framantarile, ma salvau de la naufragiul celor patru luni de vacanta, de plictiseala. Imi structurau gandirea, o hraneau, o transformau in vehementa, tenacitate, rezistenta.

Cartile erau spatiul in care respiram, in care evadam din carcera universului meu. Citeam frecvent si asta m-a smuls din sanul unei familii si a unei societati sufocante, din moravurile unei lumi invechite.

Cunoasterea a fost primul exil. Dincolo de frontierele ei m-am eliberat.

In O pasiune in mijlocul desertului, Balzac scria : ˝ In literatura desertului gasim totul si nimic… Este Dumnezeu singur, fara oameni…˝

Pentru mine, desertul semnifica scriitorii fara Dumnezeu. Adica nici unul. Atatea dezastre erau intiparite pe retina mea si in gandurile mele, incat salvarea sau pacea nu puteau veni din desert. Identificam desertul cu traumele indurate, cu conceptia injositoare asupra femeii. Cu pierderea legaturilor familiale – mai putin cu a bunicii, bineinteles. Absorbita de lectura, simteam adesea ca ma priveste. Recunosteam reflexia ochilor ei, aceeasi pe care o avea cand se ruga. Traiam acel sentiment de indepartare a celuilalt, de armonizare a acestuia cu o lume pe veci straina. Consimteam diferenta. Aveam senzatia coplesitoare a regasirii unei mari complicitati mai degraba in acest abandon decat intr-un santaj afectiv oarecare sau o tentativa de dominare a ei. Departe de pretentiile trufase ale similarului de peste tot.

Luciditatea este o arma cu doua taisuri.

In cele din urma, am ajuns sa constat cu groaza: independenta unei tari nu are nimic de-a face cu libertatea individului. Nu-mi ramanea decat s-o cuceresc pe-a mea proprie, sa o smulg parintilor mei, sa rup camasa de forta a traditiei. Imi reveneau obsedant in minte imbarbatarile invatatoarei mele, constienta fiind de pertinenta si cruzimea lor.

Manate de adolescenta, transformarile corpului meu ma puneau in pericol si ma obligau sa infrunt lacomia din privirea barbatilor.

Dupa moartea bunicii am ramas orfana. Parintii mei isi manifestau dorinta de a ma casatori, devenind, astfel, cei mai periculosi dusmani ai mei. Tentativele lor au esuat. Prapastia dintre noi se adancea vazand cu ochii.

Astfel, singuratatea a devenit una dintre primele mele victorii, construita pe batalia pentru propria-mi existenta si dorinta de a nu mai fi considerata inferioara doar pentru ca sunt femeie si fac parte dintr-o familie. Voiam sa fiu aparte, un intreg.

va continua…

This entry was posted in Uncategorized. Bookmark the permalink.

Leave a Reply