O identitate oscilanta. Partea I

Malika Mokeddem

M-am nascut pe pamant „francez“. Multa vreme nu am stiut acest lucru. De altfel, nici nu prea era pamant pe acolo. Nu calcam decat pe nisip. Cel al primei dune a ergului occidental, in spatele careia se ridicau haldele singurelor mine de carbuni din Algeria. Un dar pe care l-am primit inaintea petrolului. Aceasta confruntare dintre carbune si nisip este universul  primei perioade a copilariei mele. Ii cunosc toate nuantele: negru si aramiu la apus, cenusiu si auriu la amiaza, noapte si sange la imbratisarea apusului.

Casa noastra era asezata la poalele dunei, in afara satului, marginita de un turn de apa si de ateliere in care forjele pareau sa mocneasca iadul verii de-a lungul anului. Tatal meu era paznicul acelor locuri.

Seful atelierelor era unul dintre putinii francezi cu care aveam ocazia sa ma intalnesc la vremea aceea. Mai tarziu, am inteles ca era de origine spaniola. Ceilati francezi care umblau pe-acolo erau cu totii militari: unii veneau sa se aprovizioneze cu apa dulce, pentru ca cea din sat era salcie. Incercau sa ma imblanzeasca, oferindu-mi bomboane. Dar zvonurile ca multi dintre ei ar fi violatori au ajuns si pana in asezarea noastra izolata. Nu stiam ce inseamna violul. Insa disperarea pe care o citeam in ochii femeilor era de ajuns sa te faca precaut. Nu cedam in fata dulciurilor pe care mi le ofereau.

Alti militari treceau in grupuri, precedati de un zgomot de ghete care ne punea in alerta. Urmati de diverse convoaie, transformau flancul dunei in camp de instructie. Transpirati in castile lor, atunci cand erau loviti din plin de canicula, inhamati pana la dinti, cu tancurile care strapungeau pamantul intr-un siaj de praf, ne ofereau spectacolul ciudat al unui razboi in care inca nu existau dusmani. Exploziile grenadelor ne amenintau timpanele.

Bubuiturile detonatoarelor, apoi eructatiile altor tunuri faceau duna sa fiarba si ne lasau cu gura cascata. Apocalipsa atingea apogeul o data cu sosirea parasutistilor si a elicopterelor.

Aceasta este prima mea amintire legata de razboiul din Algeria.

O dată pe saptamana, bunica si cu mama duceau toti copiii la hammam. Mergeam de-a lungul dunei, pana in sat, ocolind cartierul minerilor si chiar si cartierul evreiesc. In aburii baii, familiile evreiesti si arabe se regaseau in aceeasi nuditate. Vorbindu-si in aceeasi limba, femeile isi incredintau grijile si isi frecau spatele unele altora, intr-un abandon total. Copiii se jucau stropindu-se intre ei si explorand trupurile care ii inconjurau cu o candoare cum numai ei au.

Mellahul (cartierul evreiesc) era atasat ksarului arab. Exceptand intimitatea provocata de ritualul imbaierii, numai necesitatile legate de comert ii apropiau pe evrei de arabi. Cu toatea acestea, comunitatea evreiasca salasluia in colturile acestea din negura timpului. „Inaintea invaziei arabe”, isi spuneau cu infatuare „cei mai eruditi” dintre membrii lor. Cu o determinare similara geloziei, religiile au urmarit fara incetare sa tina in frau o eventuala armonie a relatiilor dintre evrei si arabi, reducandu-le la o toleranta invecinare.

Bunica mea incarneaza magia copilariei mele. Inca dinainte de a merge la scoala si de a incepe sa citesc, ii datorez revelatia puterii cuvintelor, a incarcaturii lor critice si subversive, a sensibilitatii prozodiei lor. Nomada de felul ei, a fost condamnata la sedentaritate, la o varsta inaintata. Spunea ca nemiscarea orasenilor, a satenilor, era de fapt capcana mortii care le-a prins picioarele. Nu-i mai ramaneau decat cuvintele pentru a-si regasi potecile, preocuparile de demult, mitologia nomada. Tinea cuvantari asemeni unei exilate ingrijorata sa transmita trecutul, memoria nomada aflata pe cale de disparitie. Poeta, povestitoare, o iscusita vindecatoare, vrajitoare cand si cand, o femeie a verbului. Asa era. Se tragea din acei strabuni despre care Hampâté Bâ scria: « In Africa, moartea unui batran este ca o biblioteca care arde ».

Bunica mea nu a incetat sa-mi povesteasca despre plecarile, sosirile, farsele ei, despre arealele peregrinarilor…. Dar mai mult decat povestile si povestirile ei, in mine rezonau replicile intepatoare care legitimau descendenta noastra. Cum sa-mi ignor stramosii, locuita fiind de o asemenea constiinta? Mai tarziu, mi-am ras de inselatoriile din manualele scolare care o pretindeau a fi galeza.

Razboiul tocmai incepuse pe cand bunica mea ma insotea la scoala « Republicii. » Impreuna cu ea am strabatut prima oara cartierele franceze. Odata poarta scolii inchisa in urma ei, m-am simtit intr-o lume total straina. Eram o mana de copii algerieni. Probabil ca paream complet pierduta, din moment ce invatatoarea blonda, inalta, cu ochi albastri, m-a luat de mana dupa ce i-a asezat in banci pe elevii francezi si m-a pus in prima banca, in fata catedrei. Acest suflet frumos a marcat inceputul scolarizarii mele. Si am avut fericirea de a avea parte de el pe parcursul a trei ani. Faptul ca mi-a acordat bunavointa sa mi-a indepartat teama. Aceasta apreciere nesperata ma ridica in centrul atentiei celorlalti elevi si ma incuraja sa patrund in lumea lor, sa-mi croiesc un loc al meu. Mi-am tinut rasuflarea cand mana ei a cuprins-o pe-a mea, ghidand-o pentru a trasa primele litere pe caiet. La indemnul zambetului si al privirii ei s-a nascut in mine si a crescut setea de nestins pentru invatatura.  Pentru asta puneam la bataie acte de adevarata bravura.

Mai tarziu, cand am asistat la abuzurile armatei din strada ajungeam la ea plina de o furie pe care cu greu o ascundeam. Ea incerca sa ma linisteasca si imi spunea: « Am vazut, Malika, am vazut. Dar stii, Algeria va fi independenta maine, poimaine, in cateva luni, este inevitabil. Aici este razboiul tau – si in timp ce spunea asta lovea cu pumnul pupitrul –,  pe care va trebui sa-l castigi. Si vei vedea ca te vei razvrati impotriva alor tai chiar. Scoala este salvarea ta. Sa nu renunti niciodata! ». M-am dus sa caut un dictionar pentru a intelege semnificatia cuvantului inevitabil.

Scoala a devenit refugiul meu.

va continua…

This entry was posted in Uncategorized. Bookmark the permalink.

One Response to O identitate oscilanta. Partea I

  1. Pingback: air max 1 gold orange

Leave a Reply