“Quentin Tarantino, viaţa la extreme”, Editura Ibu Publishing 2011, pp.140-144: “Pulp Fiction: comedie, structură şi consecinţă”(fragment din capitolul 5)

„Dacă poate fi reţinut ceva din Pulp Fiction la o primă vizionare, cu siguranţă este faptul că este vorba de o comedie. După cum constată și Jessica Milner Davis: „Acesta este un film care, în ciuda aparentului său realism în cadre și caracterizare, își provoacă privitorul cu ambiţia sa de a manipula violenţa prin forme de umor familiare, recognoscibile. “Cu toate acestea, nu există finaluri fericite (sau pur și simplu finaluri), abia mai apare câte o glumă în film și nici unul dintre actori nu poate fi imediat asociat comediei, prin activitatea sa anterioară. Jerome Charyn evidenţiază faptul că: „Violenţa abundă în film – Vincent [John Travolta] împușcă din greșeală un tânăr traficant profesionist în faţă, Marcellus [Ving Rhames] este violat de un fanatic, Marcellus îl împușcă pe același fanatic în burtă, după ce Butch [Bruce Willis] îl salvează, ciopârţindu-l pe complicele fanaticului cu o sabie de samurai, Vincent trebuie să o înjunghie pe Mia [Uma Thurman] în piept cu o seringă cu adrenalină care seamănă cu un cuţit – dar în nici un moment nu pare să se îndepărtez de comedie. Geoff King afirmă că „implicaţiile potenţial destabilizatoare se subordonează violenţei ca artificiu stilistic, efect care stă la baza unui efect mai intens, prin folosirea comediei negre“. Cu toate acestea, în cele din urmă, nu sunt condamnate atitudinile pe care noi, publicul, ne-am aștepta să le vedem condamnate în comedie; dreptatea poetică, fundament al genurilor comice, este rar întâlnită. Iar violenţa, cu toate că nu este lăudată, nu este nici regretată, lucru neobișnuit pentru filmul de comedie, în afară de bufă și farsă, deși Pulp Fiction este, într-o oarecare măsură, și farsă. Utilizarea convenţiilor farsei pentru înscenarea salvării neașteptate a lui Marsellus Wallace de către Coolidge, de exemplu, cu cei doi care stau unul lângă celălalt, legaţi fedeleș, permite descrierii pedepsei violente aplicate de Coolidge (și apoi de Wallace) bandiţilor, să apară fără să șocheze foarte mult. Lipsa unei judecăţi morale ferme, care să fie exprimată în film prin intermediul acţiunii, poate deranja publicul crescut într-o tradiţie în care atitudinile narative care emit judecăţi morale evidente îi sunt utile regizorului care dorește să prezinte anumite tipuri de atitudini sau acţiuni fără să fie sancţionat. Publicului nu trebuie să i se dea de înţeles că o atitudine rasistă, de pildă, ar putea să o reflecte pe cea a regizorului. Însă, în cazul nostru, acest lucru se întâmplă: „Tarantino pare să fie profund deranjat de sentimente foarte puţin reprimate, ambivalente, despre etnie în general, despre masculinitatea negrilor în particular și despre problema violenţei, a relaţiilor interetnice și a sexului. Societatea este cea pe care Tarantino o arată ca fiind deranjată (și deranjantă), și nu neapărat regizorul; într-o oarecare măsură, intenţia sa este să atragă atenţia asupra acelor aspecte sociale cu care publicul nu vrea să se confrunte foarte des, cum ar fi atitudinea reală în ceea ce privește etnia, și să facă acest lucru fără a emite judecăţi în locul publicului. Problema rasismului nu este singura care îi creează probleme lui Tarantino. El încalcă acordul implicit prin care se evită recunoașterea realităţii nevoii de a defeca, fiind astfel acuzat că prezintă trasul apei ca pe o „conexiunesolidă a sângelui și a violenţei cu erotismul anal și spurcăciunea“. Este foarte probabil ca Tarantino să se fi săturat pur și simplu de vechiul decor și să fi identificat o șansă de a-i trezi pe oameni, de a-i face să fie mai atenţi la convenţiile care le guvernează viaţa, prin încălcarea uneia dintre ele în film. În aceste cazuri și în altele, orice regizor își asumă riscul ca publicul să îl „acuze pe mesager“, mai degrabă decât să identifice în ei înșiși atitudini cu privire la zone pe care le-ar putea considera incomode. Este însă un risc pe care Tarantino nu a ezitat niciodată să și-l asume. Cu toate că este recunoscut ca fiind un film violent (presupunere valabilă pentru toate filmele lui Tarantino), Roger Ebert constată că actele reale de violenţă din Pulp Fiction nu sunt atât de intense pe cât par la o primă vizionare. „După ce l-am văzut a doua și a treia oară, mi-am dat seama că nu este atât de violent pe cât am crezut – cu siguranţă nu, dacă avem în vedere standardele filmelor de acţiune moderne. Pare mai violent deoarece amână adesea câte un deznodământ printr-un dialog plin de umor, jucându-se cu noi.“ El nu identifică decât nouă morţi cu totul, un număr relativ mic în comparaţie cu succesiunea foarte accelerată de întâmplări specifică filmelor de acţiune contemporane. Și, cu toate că aceste morţi sunt uneori sângeroase, nu sunt prezentate deloc într-o manieră care să exploateze acest aspect: „Un lucru pe care l-am tot remarcat în această odisee în cadre este acela că multe acte de violenţă se desfășoară în spatele ecranului. În momentul în care sunt împușcaţi tipii din apartament, camera îi filmează pe Jules sau Vincent, nu pe victime. Atunci când acul hipodermic străpunge pieptul Miei, camera se îndepărtează în ultimul moment, filmând un cadru în care apare reacţia- Focul de armă de pe bancheta mașinii este în afara ecranului. Violenţa din cadrul cu casa de amanet este explicită, dar în limitele standardelor filmelor cu bătăi. Așa cum i se potrivește unei comedii, violenţa are adesea rolul de a provoca râsul, nu de a șoca – cu toate că Tarantino nu a văzut nici un motiv să se abţină de la a arăta sângele. În același timp, potrivit spuselor unui specialist în efecte speciale (și membru al echipei care a lucrat la Pulp Fiction), Greg Nicotero, „pentru Quentin, violenţa fizică nu este atât de importantă pe cât este jocul actorilor, în orice caz. Unii regizori ar vrea să arate totul, el nu… Ceea ce a făcut ca filmul să meargă mai departe a fost reacţia actorilor la violenţă, nu violenţa în sine˝. În ceea ce privește Pulp Fiction și Născuţi asasini (Natural Born Killers, Oliver Stone, 1994), cu scenariu de Tarantino, Kinder spune că „ambele ridică violenţa orchestrată și exuberanţa comică la un nou nivel de stilizare, hibriditate și reflecţie și acordează, în mod treptat, consecinţele sociale ale vieţii cu reprezentarea violentă“. Acest ultim și important aspect este adesea omis în dezbaterile despre Tarantino, care plasează adesea comedia și violenţa deasupra oricărui comentariu, ascunzându-și în mod voit punctul de vedere în ceea ce privește consecinţele. Cu toate acestea, până și sângele are un scop precis, menţinând publicul suficient de destabilizat, în așa fel încât regizorul să își poată închide cadrele fără să dea impresia că ţine predici. Așa cum remarca Janet Maslin în recenzia filmului pe care a făcut-o pentru The New York Times: „Suprimarea judecăţii morale a privitorilor îl ajută foarte mult pe domnul Tarantino să menţină atmosfera de senzaţional a filmului. Atunci când atenuează violenţa evenimentelor printr-un umor surprinzător, contrastul stărilor devine liberator, atrăgând atenţia asupra alegerilor reale pe care le fac personajele. Departe de a fi amorale sau arbitrare, aceste alegeri îl silesc pe privitor să se elibereze de prejudecăţi atunci când se află sub vraja” Și, cu toate că această vrajă, care stă la baza succesului filmului, este fondată pe o comedie de o ironie aparte și usturătoare, este de asemenea menită să conducă publicul nu numai la examinarea menirii filmului, ci și a menirii lui însuși.”

This entry was posted in Uncategorized. Bookmark the permalink.

Leave a Reply