Mormantul comunismului romanesc, de Alexandru Matei

 

 

 

Partea a doua

Convorbirea publica in Romania postcomunista

Obsedantele teme

Fragment

De douăzeci de ani, piaţa publică de idei din România, limitată oricum, oferă două produse de‑acum tradiţionale: anticomunismul şi nostalgia creştinismului.

a) Anticomunismul

Ele merg de fapt mână‑n mână, se vând la pachet, dintr‑un motiv foarte simplu: comunismul e ateu, deci creştinismul e anticomunist. În distribuirea acestor produse a jucat un rol foarte important afectul. Înainte de 1990, deşi discursul oficial nu era de stânga decât în introducere, naţionalismul său evita să facă referire la valorile creştine ale patrimoniului românesc. Culorile drapelului românesc, da, dar vechile blazoane, nu. Ceea ce se încerca era o combinaţie de autohtonism şi comunism, justificată de aşa‑numita deznaţionalizare pe care regimul burghezo‑moşieresc o promovase şi care ar fi fost stopată de înregimentarea comunistă a României postbelice. Toată lumea ştia că sovietizarea României existase şi reprezentase nu numai crimă şi samavolnicie, dar şi furt. Doar că acesta fusese pasămite preţul plătit pentru independenţa culturală şi economică a României după 1964. De aceea, Ceauşescu avea nevoie de brandul comunism, în lipsa altuia, neutru, pe care descrierile lumii în termeni de politică şi ideologie nu reuşiseră să‑l impună. Neputând fi capitalist, Ceauşescu era comunist. Dar nu internaţionalist, nu sovietizant, nu liberal în moravuri. În acelaşi timp, Biserica Ortodoxă era o instituţie tolerată. Se oficiau slujbe, se puteau oficia nunţi, se puteau chiar filma cununii religioase (am o dovadă în acest sens). Dar marcajele religioase erau interzise în discursul oficial.

După 22 decembrie, Biserica Ortodoxă împreună cu armata au înlocuit repede nevoia socială de protecţie, de model şi de autoritate. Politicul a venit tot aici să‑şi găsească legitimitatea: naţionalismul transilvan şi democraţia „ţărănistă“ au venit să ia lumină din lumină, unul deturnat grav în favoarea unei clici ceauşiste dovedite repede (oamenii PRM), cealaltă încercând să vândă creanga de aur ca artă în epoca reproductibilităţii tehnice, dar având de partea sa o experienţă concentraţionară care îi conferea o indubitabilă superioritate morală: vorbesc despre PNŢCD şi Corneliu Coposu. Numai că lor li s‑au alăturat intelectuali care au rămas prizonierii unor fantasme nici astăzi stinse. Ana Blandiana, de pildă, era în anii 1980 autor publicat în manualul de limba română pentru şcoala primară. Avea nevoie Corneliu Coposu de versuri pentru a însufleţi masele? Nu ştiu. Acum nici nu mai contează. Rămâne doar imaginea unei renaşteri: în 1990 a renăscut gândirea românească de dreapta, interbelică, masacrată după 1945, dar vie încă, mai ales după etapa eliminatorie a comunismului românesc. Foarte bine. Problema era alta, acum: cum puteai sincroniza o gândire filosofică, teoretică, teologică, întreruptă în 1945, reluată după o jumătate de secol, cu gândirea occidentală care evoluase în tot acest timp? 

Răspunsul parţial îl avem astăzi. Cu mici excepţii excepţii, această sincronizare nu s‑a produs încă. O căutăm astăzi, dar dominant a rămas un discurs intelectual care, dacă ar fi fost produs înainte de sovietizarea Europei de Est, n‑ar fi fost mult diferit de cel de astăzi. Poate că exemplul cel mai elocvent în acest sens este cel al unui important filosof român, încă în viaţă, Mihai Şora, încremenit în proiect – şi‑n limbaj – de la sfârşitul anilor 1940. Despre dialogul interior, carte reeditată în 2008 la Humanitas, a fost scrisă şi publicată în limba franceză în 1948, la Gallimard. După ce absolvise Filosofia bucureşteană în 1938, Mihai Şora pleacă la Paris, unde descoperă filosofia medievală, alături de mari profesori precum medievistul Etienne Gilson sau Bernard Groethuysen, cel care a introdus în Franţa hermeneutica germană a lui Wilhelm Dilthey. Primului îi înmâna manuscrisul Dialogului interior, iar Gilson îi propunea pe loc un post de cercetător ştiinţific. Cartea care avea să apară aşadar la Gallimard investighează, într‑o terminologie împrumutată din fenomenologia germană, dar şi din – poate mai consistent încă – din scolastică, raportul omului cu Dumnezeu trecând prin relaţia omului cu lumea: cursul unui destin stabilit atât de lume – de ceilalţi –, cât şi de ceea ce este dat: de „dincolo“. Proiectul: reconcilierea unicităţii noastre cu cea a condiţiei comune de muritor, un proiect anti‑existenţialist, la vremea respectivă important, într‑un timp în care Sartre domina, autoritar după 1945, cultura franceză.
Mihai Şora, care sprijinise Rezistenţa franceză şi se bucura de victoria Aliaţilor, se întoarce în România definitiv în 1948.
Star‑sistemul intelectual românesc are, desigur, o cu totul altă calitate decât cel din urmă cu douăzeci de ani. Ceea ce este oficial în cultura română de astăzi – postmodernismul în literatură, conservatorismul în teorie (filosofie şi istorie), asta spus foarte scurt şi simplist – se află foarte departe înainte faţă de oficialul anilor 1980: protocronismul. Dar nu trebuie să uităm că, pe de o parte, postmodernismul era o temă de dezbatere la lumină în acei ani, în timp ce Heidegger a apărut în prima traducere românească în 1988. În epocă, şi unii, şi alţii se aflau, aparent, de aceeaşi parte a baricadei,
pentru că atât heideggerienilor, cât şi postmoderniştilor le puteau fi reproşate mortale devieri faţă de ideologia oficială. La o privire mai atentă, retrospectivă, observăm că ambele curente păstrau, totuşi, o zonă de intersecţie cu ideologia oficială: heideggerienii erau post‑noicieni, autohtonişti şi, ad litteram spus, protocronişti, în vreme ce postmoderniştii, din perspectivă ideologică, puteau fi alăturaţi voinţei de progres pe care o respira discursul oficial de partid. Astăzi, ambele teme pe atunci incipiente, postmodernismul literar şi conservatorismul în primul rând spiritualist, sunt centrale. Fiecare dintre ele înseamnă cu totul altceva, ca valoare de schimb, decât la început. Postmodernismul în literatură e un
implicit aproape la fel de natural ca oxigenul din aer. Recuperat de Humanitas, Mircea Cărtărescu devine întruchiparea „literarului“ însuşi, în vreme ce Gabriel Liiceanu, directorul editurii, a trecut de la statutul de filosof la cel de scriitor printr‑un salt de nivel, confirmând, dacă mai era nevoie, că, în România, literatura bate, în cele din urmă, filosofia. Literarul ca fantasmă este însă, pentru cei care‑l practică în chip de reşedinţă secundară, ceea ce, dacă ar fi apucat să trăiască şi să o cunoască, Roland Barthes ar fi numit‑o scriitura burgheză. Literatura a înghiţit de mult, în Occident, literarul, pe care între timp l‑a depus la centrul de recuperare – elegant, frumos, convenţional –, de unde unii dintre noi l‑au cumpărat la rabat şi
l‑au adus în ţară pentru a‑l vinde revistelor glossy (aşa cum, nu mă feresc să spun, fac şi eu astăzi).
În gândire însă, domină ceea ce s‑ar putea numi spiritualism. Ce înseamnă asta? Că intelectualii români continuă să prescrie valoare în afara examenului raţional. Numai că nimeni n‑o caută în tezaurul lingvistic al fundamentării democraţiei şi statului de drept. A fi antimodern – ambivalent, excesiv, autentic(ist), schizoid, radical, intens, „nebun“ – nu e condamnabil din principiu. Desigur, poate că devine supărător să pui tot răul social pe seama „progresismului“, dar nu se poate contesta: da, antimodernii au şi dreptate. Numai că, transferate din pagină, pânză sau ecran în spaţiul public, gândirea lor, limbajul lor, creaţia lor – devenite activism – sunt imediat deturnate, în contact cu un public aflat, cu mintea cel puţin, în plină modernitate, supusă dorinţei de valori tari, de adevăr, de frumos, de eternitate, de fericire, de definitiv.
Tensiunea care s‑a creat, în ultimii ani, între discursul intelectual modern (cuprind aici şi antimodernul) şi cel postmodern (dar nu în literatură) este expresia tensiunii dintre două zeitgeist‑uri
care nu pot convieţui. Şi din care nici unul nu cîştigă tot, în momentul de faţă. Avantajul discursului intelectual modern este recursul la fundament şi fascinaţia exercitată de alura lui de operă – de
coerenţa lui epică (cu personajul negativ, omul recent). Pe de altă parte, oricine este dispus să gândească critic nealiniat criticismului marxist, de pildă, şi nici celui moralizator, conservatorist, ştie că e
singur. Acest discurs nu are încă, în România, nici un fel de susţinere instituţională. Desigur, el va deveni, mai devreme sau mai târziu, vizibil. Dar acum, când e minoritar, acum trebuie să se facă auzit. Acum, faţa lui poate fi publică fără teama de calomnie. E încă tânăr. Mai târziu, el va rămâne autentic doar în bucate1: în fragmente de „supravieţuiri“.
Curajos, apoi entuziast, anticomunismul a ajuns astăzi cel mai comod discurs intelectual. A scrie din postura anticomunismului e la fel de simplu ca a conduce pe bulevard fără nici o maşină prin
preajmă. E mult mai greu să‑l redescoperi, să zicem, pe Marx, un gânditor inconturnabil al modernităţii, care i‑a fascinat sau măcar intrigat pe toţi intelectualii de pretutindeni – până şi pe formalistul Paul Valéry. Există un conflict de dispoziţii în câmpul culturii române, între cei care văd în comunism o realitate tare, rea, absolută, care contaminează tot ceea ce intră în contact explicit cu ea (respectiv „stânga“, dar nu şi naţionalismul, de pildă, sau un anume ton sentenţios) şi cei care, mai tineri fiind, îşi pot asuma distanţa de la care comunismul poate fi gândit, iar poveştile lui (anabazice sau catabazice) deconstruite, subvertite.

This entry was posted in Uncategorized. Bookmark the permalink.

2 Responses to Mormantul comunismului romanesc, de Alexandru Matei

  1. Pingback: brand

  2. Pingback: free bitcoin cash

Leave a Reply