Vesnicia ne asteapta. O poveste de dragoste in timpul dinastiei Ming, de François Cheng

1459998_10201075240753429_2011431793_nÎn pragul porţii, Lan-ying își dezvăluia în întregime
spiritul, un lotus de toamnă în suprema-i înflorire. În faţa
extraordinarei imagini pe care circumstanţele o făceau unică,
Dao-sheng rămase uimit. Sentimentul care îl cuprinse
era chiar acela pe care l-ar simţi pământul la întâlnirea
apei purificatoare: gratitudinea. Cu un nod în gât, făcu un
pas înainte, fără să spună nimic. Orice iniţiativă trebuia să
vină din partea femeii, care, după o scurtă ezitare, întinse mâna dreaptă. Bărbatul i-o prinse cu a sa și spuse doar
„Lan-ying!“ Răspunsul femeii nu se putea auzi; numai din
mișcarea buzelor se putea ghici numele lui Dao-sheng.
Urmă o liniște pe care femeia o întrerupse punându-și
mâna stângă pe dosul mâinii bărbatului, care, la rândul
său, făcu același lucru. Iată cele patru mâini suprapuse, imprimându-și una alteia respiraţia armonioasă. Era ceea ce voiau să facă acum cele două fiinţe; era ceea ce puteau face, pentru moment. Reînnoiau ceea ce începuseră la un căpătâi de pat, eveniment a cărui amintire îi bântuia și le dădea o sete pe care nu credeau că aveau s-o domolească vreodată.


De această dată, erau în picioare, iar comuniunea dintre era și mai intensă. Palmele blânde și fine ca jadul se ghemuiau între palmele care aveau asprimea unui copac bătrân. Venă cu venă, fi bră cu fibră, frunză cu frunză, creangă cu creangă, ceea ce simţeau în capătul degetelor, în mijlocul palmelor, le parcurgea, prin meridiane, întregul corp.
Cufundaţi în undele ritmice care veneau dinspre ei și care îi purtau, cei doi iubiţi atinseră o altă stare. Ar fi rămas acolo, la nesfârșit.
Puteau ei să facă mai mult în acea noapte cu lună plină, care, o știau, simboliza fericirea și unitatea? Fără îndoială, înainte de întâlnire, gândurile le fuseseră atinse de ceea ce nu poate fi formulat sau mărturisit. Fără îndoială că Dao-sheng sperase puţin, mare îndrăzneală, la o formă curajoasă de intimitate. Însă toate dorinţele se risipiră în faţa acelei evidenţe. În starea actuală a sentimentelor lor, marcate de pudoarea milenară și dorinţa îndepărtată, apropierea trupurilor nu devenise încă posibilă. Pentru ei, mai urgent, mai intens decât o apropiere care le-ar da un sentiment de jenă era privirea care se oferea, în acel colţ pierdut
de lume, în acel scurt moment sub bolta cerească, precum darul cel mai de preţ. Ea era cea care le permitea să reţină și să readucă la viaţă, în mod durabil și fără limite, prezenţa
celuilalt. Pe cât de surprinzător putea să li se pară, cei doi iubiţi nu putuseră niciodată să se privească, decât în grabă, de la distanţă. Să se privească cu adevărat, fără grabă, fără
teamă, fără nici o reţinere, de aproape, din toată inima, să mângâie îndelung coroana inimii care le înfl orea în privire, să mângâie cea mai mare dintre enigme, care este chipul.
Prin chip îl recunoaștem și îl iubim pe celălalt, nu-i așa? Acest chip la care visaseră o viaţă întreagă li se oferea, în sfârșit, mai emoţionant și purificat, parcă, de lumina nopţii.
Chipul lui Dao-sheng era într-adevăr purificat. Nu i se mai vedea aerul puţin afectat, amestec de complezenţă și suficienţă; îi dispăruse și acea volubilitate impusă de meserie.
Rămânea doar, prin trăsăturile adâncite, ardoarea îndreptată spre femeia iubită, în întreaga ei realitate. Chipul lui Lan-ying, la rândul său, ușurat de melancolie, nu era decât simplitate luminoasă. Câteva riduri, asortate cu câteva fire de păr argintiu, departe de a-i diminua din frumuseţe, subliniau, în modul cel mai evident, conturul unui vis care rămăsese intact. Ansamblul trăsăturilor distinctive, sprâncenele, ochii, buzele, încoronate de conturul oval, se transformă dintr-o dată într-o comoară unică, o stea printre stele. Nicidecum îndepărtată, pierdută, ci aproape de trup, de suflet. La un moment dat, cu  privirea orbită, nu mai vedeau nimic. La oameni, momentul magic se traduce prin două perle suspendate care strălucesc pe un fond de satin albastru, un halo de mister.
Timpul începea să se grăbească. Oamenii adunaţi în curte se pregăteau să plece de la petrecere. Cineva ar fi putut intra în grădină. Da, timpul se grăbea. Dincolo de orice
gest, trebuiau să lase cuvintele să vină. Chestiunile vitale trebuiau spuse – este lucrul cel mai important pe care îl poate face omul pe această lume –, iar restul avea să vină de la sine. Dao-sheng nu uitase deloc jurămintele pe care le rumegase îndelung în mintea lui: „Dincolo de stâncile dărâmate sau oceanele secate“, „Mai durabilă decât Cerulși Pământul“. În mod curios, la ora târzie din noapte la care încetează dintr-o dată cele zece mii de sunete ale naturii, frazele edificatoare, tot din pudoare, fără îndoială, nu reușeau să-i treacă de buze. Iubiţii lăsară să se audă cuvintele simple, care veneau din inimă, aceleași cuvinte pe care le schimbaseră pentru prima oară în camera lui Lan-ying…

Veşnicia ne aşteaptă. O poveste de dragost in timpul dinastiei Ming, de François Cheng (fragment)
Traducere din limba franceză de Cristina Radu
IBU Publishing, 2013

This entry was posted in Uncategorized. Bookmark the permalink.